În curând îmi va expira domeniul şi nu cred că-l voi mai înnoi… În vreo 3 luni nu ştiu dacă voi mai fi aici. Poate da, poate nu. Poate voi fi în alte parte… Sigur voi fi şi prin alte părţi. Sigur pe twitter, facebook şi altele… Deci… Tuturor celor care mi-au citit articolele şi m-au vizitat cât de cât periodic, le mulţumesc! FRESH START!

Cu acelaşi zâmbet pe buze doar că puţin mai upgradat… El se uită pe fereastră şi zâmeşte. E fericit… Ce a fost mai greu a trecut. Şi şi-a dovedit că poate trece prin orice. Cu bine. Acum stă şi se gândeşte tot la ea. A trecut 1 an… Cel mai frumos an pentru amândoi… Ah ce frumos sună! Ieri se ţineau de mână şi mergeau prin parc. Soarele începea să încalzească tot ce prinde în cale şi copacii, până acum gri şi monotoni deveneau plini de culoare şi expresivi. Ei încă se sărută la fiecare 2 metrii făcuţi şi se iau în braţe, sorbindu-se unul pe altul din ochi.

Acum fiecare stau în casă şi se gândesc unul la altul. După 1 an se iubesc chiar mai mult decât la început. Au trecut prin multe împreună şi ştiu că vor trece prin şi mai multe. Şi sunt pregătiţi. Dragostea lor e tot… De azi mai începe un an…

Cine sunt: Eu sunt eu. Doar de mă vei cunoaşte cu adevărat vei ştii cine sunt. Dar asta este foarte puţin probabil. Tu mă ştii exact aşa cum vreau eu să mă ştii. Deci pentru tine aş putea să vreau să fiu un nimeni. Dacă am ales asta şi tu o observi înseamnă că tu eşti “nimeni” pentru mine. Dacă nu reuseşti să mă desluşeşti înseamnă că însemni ceva pentru mine. Iar dacă uneori nu sunt pe placul tău sau îţi greşesc cu ceva îţi spun de acum ceea ce trebuia să spun de la început:…

Niciodată!:

Niciodată nu am minţit,

Niciodată nu am plâns,

Niciodată nu am căutat fericirea,

Niciodată nu am tânjit, invidiat,

Niciodată nu am fost gelos,

Niciodată nu am cerut….

De vorbă cu…: Tot ce îşi mai amintea era că băuse ceva (ceva mai mult ca să fim cinstiţi…) şi se culcase în patul acela cu multe perne din casa aceea obscură a… unui prieten de-al altui prieten… Acum este într-o cameră… dac-o poate numi aşa, unde totul arăta ca o pajişte verde cu un cer de vară, cer care parcă la un moment dat se oprea, dând impresia de “cameră” – ceea ce era foarte intrigant pentru el. Deodată auzi o voce – parcă era vocea din Black Eyed Peas – Boom Boom Pow cea care zice “let the beat rock” – care-l întrebă ce face.

- Mmmbine? Cine întreabă? Unde sunt?

- Cam multe întrebări pentru unul ca tine…

- Unu’ ca mine?

- Da… un… Nemulţumit…

Continuările pe titlurile subliniate…

Dimineața e trezit de mama lui care îl gâdilă ușor în podul palmei. Deschide ochii cu o ușoară părere de rău pentru că visa ceva frumos și acum știe că o să-l uite. Se ridică din pat, îi zice bună dimineața mamei lui și se îmbracă. Mănâncă ceva și iese pe ușă. E vacanță, se simte bine… Albul de afară îi rănește pentru puțin timp ochii dar își revine la vederea zăpezii din fața lui. Totul era alb. Cât de mult îi plăcea asta. Aseară când se culcase totul era umed și urât. Acum ninge, totul e alb și frumos. Și am zis că ninge? Se duce înapoi în casă și când intră pe ușă strigă să-l audă toată casa: ”Ningeee!!!!” E fericit de numai poate. Se duce la șifonier și se îmbracă și mai bine. Iese din nou afară și începe să se ducă pe la prietenii lui să-i cheme afară. După ce-i adună pe toți(ce copil nu ar ieși pe vremea asta?) începe să vină cu idei de gen: ”Ce să facem noi acum?”. După câteva discuții hotărăsc toți să intre în casă și să-și aducă saniile, fărașurile, celofanele, fiecare ce are. El se duce în casă și îi zice mamei să îi dea sania. Răspunsul ei îl cam întristează: ”Nu mai e mamă! Nu știi că s-a făcut praf anul trecut?” Atunci vine tatăl lui și îi zice să stea liniștit după care intră în baie și iese cu capacul de la wc în mână. ”Uite… un făraș mai mare!” După un râs isteric pune mâna pe capac care pe lână el părea de parcă ar fi capacul de wc al unui gigant și fuge pe ușă. Afară e întâmpinat de prietenii lui și de multe râsete la vederea capacului. ”Mamă! De ce nu m-am gândit și eu la asta?” zice unul din prieteni. ”Da’ ce crezi că te-ar fi lăsat maică-ta?” zice altul. ”Cine vine cu mine?” țipă el, cu capacul în brațe arătând spre valea de lângă un bloc. Era numai bună pentru ”a te da pe ea”. Ce mai! Bulgări, ninsoare, zăpadă, sanie, prieteni, iarnă, agitație, distracție… Cine e el? El e copilu’ din mine.

Au trecut 7 luni. Parcă au trecut câteva zile. Asta simt amândoi. În continuare se iubesc la fel, poate chiar mai mult decât la început. Acum a intervenit și respectul, cunoașterea și alte sentimente mature… Au trecut prin destule împreună și știu că o să treacă prin și mai multe. E la fel de inexplicabil și de frumos. Normal că nu este perfect cu totul, deoarece nu există așa ceva, dar este perfect cu imperfecțiuni.

Doar ea știe cine e el, cine nu e și cine vrea să fie. Doar el știe cine e ea, ce vrea, ce poate. Știu totul unul despre celălalt. Și-au dat lumea peste cap și le pare bine. Acum ei știu că o să dea și de momente mai grele care o să le pună la încercare orgoliul și cât de mult sunt în stare să-l calce. Au și avut încercări din acestea. Toate din motive puerile, desigur. Dar au trecut cu bine peste cum o să treacă peste multe altele de acum încolo. Ce au ei e puternic și rar. Acum ea e la ea acasă iar el fel. Amândoi de-abia așteaptă să se vadă. El se uită la un monitor care îi luminează fața și la niște taste negre cu literele șterse. Își așterne sentimentele unor necunoscuți și nu numai cu o anume reținere. Dar nu-l interesează. E genul de sentiment la care vrei să te urci undeva unde să te audă toată lumea și să țipi, să le arăți cât de bine e, să dai sfaturi, să spui ce e bine și ce nu într-o astfel de situație, să le arate cum… De fapt nu poate să spună cum poți ajunge la așa ceva pentru că nici el nu știe asta. Pur și simplu se întâmplă. Nici nu vrea să-și pună prea multe întrebări. Deocamdată trăiește acum, aici, capitolul lui preferat dintr-o carte de neuitat…

Deja îl apucaseră transpirațiile… Ea stătea în fața lui și zâmbea, iar el stătea rezemat cu o mână de bar dând din picior nervos. Ce te face să-mi zici asta?întreabă ea. Nu știu… Pentru că te-am visat. E chiar adevărat. Nu știu de ce… cum… sau de ce mie. Dar totul a fost atât de real. E păcat să ratăm o astfel de ocazie. Se oprește brusc și își șterge transpirația de pe frunte. Uite, spune ea, ești drăguț și…haios, dar nu crezi că e cam banală replica? El, destul de uimit îi spune cu o mică frică în voce: Hai până afară să ne auzim mai bine. Că aici nu prea ne înțelegem și vreau să-ți explic ca lumea. Ea, fiind puțin uimită de sinceritatea care o expunea în fața ei și de neliniștea care-l stăpânea îl ia de mână și-l trage spre ieșire. Restul aici.

Știi cum e atunci când ți se pare că ai mai văzut/simțit/auzit o anume chestie? Așa i s-a întâmplat și lui numai că nu era un deja-vu. Era o parte din ceea ce visase. Se trezește într-o dimineață, normal (numai avusese de atunci nici un vis de genul acela, aproape că și uitase) și se uită la ceas: 26 octombrie. Când vede data aceasta simte cum inima începe să-i bată mai repede. Se ridică repede din pat și își pune mâinile în cap. Nu putea să-și dea seama de ce a reacționat așa. Încearcă să se liniștească și să-și amintească. Se duce în bucătărie și-și umple o cană cu cafea fierbinte. O bea, încet și precaut ca să nu se frigă. Gata… și-a amintit. Era vorba de… visul pe care l-a avut acum 15 zile… cel în care își văzuse o bună parte din viața lui, sau cel puțin cîteva evenimente importante. Da… în vis ține minte că încercuia data de 26 octombrie… dar nu știe ce an. Anul ăsta sigur nu pentru că atunci cineva îl ținea de mînă… o femeie. În fine… încearcă să lase la o parte chestia asta și să-și vadă de restul zilei. În seara asta e marea petrecere.

Seara se îmbracă frumos, se aranjează ca o doamnă singură în vârstă, care nu a mai avut parte de acțiune de mult timp și iese pe ușă, lăsând în urma lui toate grijile (inclusiv visul) dar și o dâră puternică de parfum ce-ți umplea nările. Era un tip singuratic. Singurele persoane din jurul lui erau prietenii și părinții. Nu știa nici el de ce era atât de singur. Rămăsese așa, poate din cauza că-și lăsase viața sentimentală la o parte, concentrându-se pe lucruri mai importante, în viziunea lui. Dar de la un timp a realizat cât de singur este și intrase într-un fel de depresie. Se simțea de parcă avea o boală. O boală incurabilă, după părerea lui. O stare urâtă, care se manifesta prin delăsare, ignoranță, invidie, ipocrizie și alte calități care nu-l făceau un om tocmai plăcut.

Se întălnește cu prietenii lui și pleacă spre club…. Restul aici.

Multe. Multe în jur. Nu înţelege nimic. Ce naiba se întâmplă? El chiar vrea să înţeleagă. Încearcă mult. Strânge din dinţi şi îi aude cum scrâşnesc. Se plimbă pe stradă. Se uită la asfaltul ud. Simte fiecare picătură de ploaie care se spulberă pe pielea lui. O picătură de ploaie… spulberată într-o clipă. Exact ca viaţa. Simte tot. Simte vântul care îi ridică parul pe mâini, simte cimentul sub tălpile de cauciuc ale teneşilor, simte singurătatea, simte respingerea. Nu înţelege de ce. Merge singur printre oamenii care se izbesc de el. Nu-l vede nimeni. E un nimeni pentru ei… restul pe amdoar18ani.ro

Se trezeşte, nerăbdător să o vadă. Chiar dacă s-au cam certat aseară şi ştie că ea e supărată, are încredere(ca întotdeauna) că o să treacă peste cu bine. Ştie că nu există dragoste fără sacrificii cum ştie că nu tot ce străluceşte este întotdeauna aur. Şi mai ştie că şi ea ştie asta. Se îmbracă nerăbdător şi pleacă, ştiind că pleacă prea devreme şi că o să o aştepte mult. Dar nu conta pentru el. Măcar să fie mai aproape de ea. Pe drum vede doi bătrânei ţinându-se de mână. Nu credea că o să se simtă aşa: imediat s-a gândit la ea şi… i-a plăcut. A observat cât de mult l-a schimbat… în tot. Şi-au dat unul altuia lumea peste cap. Se gândea că şi ei sunt “bătrâneii care se ţin de mână şi la vârsta asta”. Ajunge, într-un final la ea şi o aşteaptă pe scări. Se gândeşte la ce o să îi zică şi parcă se linişteşte şi pe el. Când ajunge şi ea încep să vorbesc. Vorbesc, îşi explică mai multe, îşi confirmă încă o dată anumite sentimente. Îşi dau seama că ce au ei nu are multă lume şi mulţi nu ştiu cum e pentru că se grăbesc să judece şi să generalizeze. Se liniştesc, se îmbrăţişează, se sărută. Doar ei doi într-un parc plin de oameni. Trăiesc clipa. Nu se gândesc la nimic altceva. Tot ce e important e “acum” şi ei ştiu că o să fie şi “atunci” şi “mâine”. Sunt atât de perfecţi încât îşi completează unul altuia frazele, zic amândoi, în acelaşi timp, acelaşi lucru. Nu ştii că există ceva până nu trăieşti pe pielea ta. Asta e povestea lor. O poveste grea, frumoasă, cu multe încercări, unică. Asta e povestea lor.