Câteodată totul poate să se întâmple fără motiv… Crede-mă, ştiu, am aflat pe pielea mea. Şi nu-mi place deloc. S-a dus ceva de care eram sigur că o să dureze dacă nu la nesfârşit, oricum mai mult de atât… Şi ce mă doare e că s-a dus fără prea multă luptă. Şi se merita. S-a dus… pur şi simplu, aşa… PUF! S-a terminat totul ca un film trist cu un sfârşit de căcat care te lasă în pom şi pomu’-n aer. E ca pula… E de căcat… E neaşteptat… E fără motiv, fără prea multe explicaţii… E fără EA…
În curând îmi va expira domeniul şi nu cred că-l voi mai înnoi… În vreo 3 luni nu ştiu dacă voi mai fi aici. Poate da, poate nu. Poate voi fi în alte parte… Sigur voi fi şi prin alte părţi. Sigur pe twitter, facebook şi altele… Deci… Tuturor celor care mi-au citit articolele şi m-au vizitat cât de cât periodic, le mulţumesc! FRESH START!
Cu acelaşi zâmbet pe buze doar că puţin mai upgradat… El se uită pe fereastră şi zâmeşte. E fericit… Ce a fost mai greu a trecut. Şi şi-a dovedit că poate trece prin orice. Cu bine. Acum stă şi se gândeşte tot la ea. A trecut 1 an… Cel mai frumos an pentru amândoi… Ah ce frumos sună! Ieri se ţineau de mână şi mergeau prin parc. Soarele începea să încalzească tot ce prinde în cale şi copacii, până acum gri şi monotoni deveneau plini de culoare şi expresivi. Ei încă se sărută la fiecare 2 metrii făcuţi şi se iau în braţe, sorbindu-se unul pe altul din ochi.
Acum fiecare stau în casă şi se gândesc unul la altul. După 1 an se iubesc chiar mai mult decât la început. Au trecut prin multe împreună şi ştiu că vor trece prin şi mai multe. Şi sunt pregătiţi. Dragostea lor e tot… De azi mai începe un an…
Cine sunt: Eu sunt eu. Doar de mă vei cunoaşte cu adevărat vei ştii cine sunt. Dar asta este foarte puţin probabil. Tu mă ştii exact aşa cum vreau eu să mă ştii. Deci pentru tine aş putea să vreau să fiu un nimeni. Dacă am ales asta şi tu o observi înseamnă că tu eşti “nimeni” pentru mine. Dacă nu reuseşti să mă desluşeşti înseamnă că însemni ceva pentru mine. Iar dacă uneori nu sunt pe placul tău sau îţi greşesc cu ceva îţi spun de acum ceea ce trebuia să spun de la început:…
De vorbă cu…: Tot ce îşi mai amintea era că băuse ceva (ceva mai mult ca să fim cinstiţi…) şi se culcase în patul acela cu multe perne din casa aceea obscură a… unui prieten de-al altui prieten… Acum este într-o cameră… dac-o poate numi aşa, unde totul arăta ca o pajişte verde cu un cer de vară, cer care parcă la un moment dat se oprea, dând impresia de “cameră” – ceea ce era foarte intrigant pentru el. Deodată auzi o voce – parcă era vocea din Black Eyed Peas – Boom Boom Pow cea care zice “let the beat rock” – care-l întrebă ce face.
În sfârşit a venit primăvara ca un fotomodel ignorant care întârzie la şedinţă. Dar o dată ce ajunge toată lumea uită de toate. A venit spunându-i de sus bătrânei ierni să plece pentru că i s-a dus timpul. Acum ea e aici să stea… Şi o să ste până ce frumoasa vară o să-i ia locul. El se uită pe geam şi se gândeşte la ea… Nu-i nimic… mai trece un an…
Dimineața e trezit de mama lui care îl gâdilă ușor în podul palmei. Deschide ochii cu o ușoară părere de rău pentru că visa ceva frumos și acum știe că o să-l uite. Se ridică din pat, îi zice bună dimineața mamei lui și se îmbracă. Mănâncă ceva și iese pe ușă. E vacanță, se simte bine… Albul de afară îi rănește pentru puțin timp ochii dar își revine la vederea zăpezii din fața lui. Totul era alb. Cât de mult îi plăcea asta. Aseară când se culcase totul era umed și urât. Acum ninge, totul e alb și frumos. Și am zis că ninge? Se duce înapoi în casă și când intră pe ușă strigă să-l audă toată casa: ”Ningeee!!!!” E fericit de numai poate. Se duce la șifonier și se îmbracă și mai bine. Iese din nou afară și începe să se ducă pe la prietenii lui să-i cheme afară. După ce-i adună pe toți(ce copil nu ar ieși pe vremea asta?) începe să vină cu idei de gen: ”Ce să facem noi acum?”. După câteva discuții hotărăsc toți să intre în casă și să-și aducă saniile, fărașurile, celofanele, fiecare ce are. El se duce în casă și îi zice mamei să îi dea sania. Răspunsul ei îl cam întristează: ”Nu mai e mamă! Nu știi că s-a făcut praf anul trecut?” Atunci vine tatăl lui și îi zice să stea liniștit după care intră în baie și iese cu capacul de la wc în mână. ”Uite… un făraș mai mare!” După un râs isteric pune mâna pe capac care pe lână el părea de parcă ar fi capacul de wc al unui gigant și fuge pe ușă. Afară e întâmpinat de prietenii lui și de multe râsete la vederea capacului. ”Mamă! De ce nu m-am gândit și eu la asta?” zice unul din prieteni. ”Da’ ce crezi că te-ar fi lăsat maică-ta?” zice altul. ”Cine vine cu mine?” țipă el, cu capacul în brațe arătând spre valea de lângă un bloc. Era numai bună pentru ”a te da pe ea”. Ce mai! Bulgări, ninsoare, zăpadă, sanie, prieteni, iarnă, agitație, distracție… Cine e el? El e copilu’ din mine.
Au trecut 7 luni. Parcă au trecut câteva zile. Asta simt amândoi. În continuare se iubesc la fel, poate chiar mai mult decât la început. Acum a intervenit și respectul, cunoașterea și alte sentimente mature… Au trecut prin destule împreună și știu că o să treacă prin și mai multe. E la fel de inexplicabil și de frumos. Normal că nu este perfect cu totul, deoarece nu există așa ceva, dar este perfect cu imperfecțiuni.
Doar ea știe cine e el, cine nu e și cine vrea să fie. Doar el știe cine e ea, ce vrea, ce poate. Știu totul unul despre celălalt. Și-au dat lumea peste cap și le pare bine. Acum ei știu că o să dea și de momente mai grele care o să le pună la încercare orgoliul și cât de mult sunt în stare să-l calce. Au și avut încercări din acestea. Toate din motive puerile, desigur. Dar au trecut cu bine peste cum o să treacă peste multe altele de acum încolo. Ce au ei e puternic și rar. Acum ea e la ea acasă iar el fel. Amândoi de-abia așteaptă să se vadă. El se uită la un monitor care îi luminează fața și la niște taste negre cu literele șterse. Își așterne sentimentele unor necunoscuți și nu numai cu o anume reținere. Dar nu-l interesează. E genul de sentiment la care vrei să te urci undeva unde să te audă toată lumea și să țipi, să le arăți cât de bine e, să dai sfaturi, să spui ce e bine și ce nu într-o astfel de situație, să le arate cum… De fapt nu poate să spună cum poți ajunge la așa ceva pentru că nici el nu știe asta. Pur și simplu se întâmplă. Nici nu vrea să-și pună prea multe întrebări. Deocamdată trăiește acum, aici, capitolul lui preferat dintr-o carte de neuitat…
Iggy Pop – The Passenger
Iggy Pop îi cânta în boxe cu ”The Passenger”. Melodia îl făcea să se simtă bine, ca un adolescent din anii 70-80 dar cu o tentă contemporană. Îl făcea să se gândească la posibilități, la eșecuri și la cum trebuie să treacă peste ele. Îl făcea să se gândească la trecut și la viitor. Știa că prezentul e mereu alături și nu trebuie să se gândească la el. În sfârșit se simțea mai bine după o perioadă în care avea numai gânduri urâte. Se mai întâmplă să ai și perioade din acestea. Dar și o melodie poate să te aducă la realitate, sau să te bage în visare, să-ți dea două palme și să te întrebe: ”De ce așa? Hai lasă… că trece… trebuie doar să…”. Orice poate să-ți dea starea necesară chiar atunci când credeai că nu mai este nici o speranță. Pe el asta îl ajută acum. Melodia asta i-a făcut ziua… Acum a rumegat toată situația și și-a dat seama de mai multe. Acum, cu melodia pe repeat fredonează și el. Stă la calculator și-și descrie starea unor necunoscuți și nu numai. Îi place. Și-a revenit…
Cine știa că poți renunța la tot pentru cineva? Cine știa că te poți schimba pentru cineva? Cine știa că poți să te schimbi așa de repede și ușor? Cine știa că ceva poate să fie perfect în imperfecțiunile lui/ei? Cine știa că poți să calci pe multe fără să-ți dai seama? Cine știa că o faci atât de repede și inconștient? Cine știa că o persoană te poate ambiționa și determina? Cine știa că poți să faci multe doar pentru că așa îți propui? Cine știa că mulți nu știu chestiile astea și nici nu sunt de acord cu ele. Cine știa că de fapt suntem niște ignoranți și ipocriți? Eu nu știam…
Așează-te, relaxează-te, uită-te aici… în curând nu o să te mai poți mișca. Așa… acum uită-te la ei… Ce vezi? Fericire, bucurie, dezmăț. Îți place nu? Îți pare rău că nu te poți mișca nu? Că nu poți să ajungi la ei… Îi vezi cum se distrează, cum se ating, cum se agită. Te uiți în jur și parcă te lovește obscenitatea. Dar îți place, vrei să-i atingi și tu, să simți gloria lor, să te simți atins, înghesuit, să sari și tu în sus, să respiri aerul lor. Te rog, liniștește-te… nu o să-ți pară rău. În curând ei o să se autodistrugă, nu o să mai existe, iar tu o să fi tot aici uitându-te la următorii cum se distrează. Îți mai pare rău că ai stat nemișcat?
Acum ai crescut, poți să ajungi la ei, ți-a venit rândul să alegi. Ai putea să fi unul dintre ei. Ai putea și tu să respiri aerul pe care îl respiră ei. Dar asta vrei? Cu siguranță? Gândește-te cum au dispărut. Cum i-ai văzut că decad. Vrei să fi unul dintre ei sau să fi tu: unic, personal? Să-ți trăiești viața cum vrei, să ai puterea de a alege sau să fi obligat să faci ce zic ei? Nu știi la ce mă refer nu? Poate nici eu… răbdare… o să înțelegi.
